Unde se duc stelele când mor?

Lasă-mi steaua pe care am prins-o!

M-am luptat pentru ea
l-am omorât pe Cerber la porțile Infernului
i-am distrus și armata de scheleți ambulanți
am intrat în adânc, jos, tot mai jos,
am înotat în noroaie ce mă trăgeau mereu.

Lasă-mi steaua în pace!

Am răscolit țărâna cu unghiile mele
până mi-au dispărut mâinile
Cu dinții am tras legăturile
mi-am rupt picioarele și-am devenit infirm
mi-a fugit glasul și-am devenit mut.
Ochii îi pierdusem la intrare
îi oprise luntrașul în loc de monedă.
Aveam steaua și am respirat-o,
am tras adânc până a ajuns

În suflet.

Mă tem de vulturi

Avem sufletul în chingi,
osândiți de Curtea Supremă
ne-am refugiat precum Ovidiu,
marele iubitor de iubire din trecut.
El avea Tomisul lui pe pământ,
eu mi-am luat o aripă in cer
dar nici aici nu e pace.
Mă tem de vulturi.
Încătușați cum suntem, înlănțuiți
de zale nevăzute de trecători aiuriți
ne-ar putea ucide vulturii
și noi nu suntem nemuritori că Prometeu.
Prea lașă să-mi doresc moartea,
prea reală să aspir la nemurire
m-am ascuns în propria formă.

Nenăscut

Bătrâna cântă marea în cuvinte nerostite,

în pântec copilul tace evlavios;

când pescărușii au uitat să mai zboare

marea a încetat să se zbată;

vântul îmbracă pinii în tăcere, 

apusul mijește doar pentru a răsări

peste eternitatea unei noi vieți.