duminică, 24 mai 2020

Unde se duc stelele când mor?

Lasă-mi steaua pe care am prins-o!

M-am luptat pentru ea
l-am omorât pe Cerber la porțile Infernului
i-am distrus și armata de scheleți ambulanți
am intrat în adânc, jos, tot mai jos,
am înotat în noroaie ce mă trăgeau mereu.

Lasă-mi steaua în pace!

Am răscolit țărâna cu unghiile mele
până mi-au dispărut mâinile
Cu dinții am tras legăturile
mi-am rupt picioarele și-am devenit infirm
mi-a fugit glasul și-am devenit mut.
Ochii îi pierdusem la intrare
îi oprise luntrașul în loc de monedă.
Aveam steaua și am respirat-o,
am tras adânc până a ajuns

În suflet.

joi, 21 mai 2020

Mă tem de vulturi

Avem sufletul în chingi,
osândiți de Curtea Supremă
ne-am refugiat precum Ovidiu,
marele iubitor de iubire din trecut.
El avea Tomisul lui pe pământ,
eu mi-am luat o aripă in cer
dar nici aici nu e pace.
Mă tem de vulturi.
Încătușați cum suntem, înlănțuiți
de zale nevăzute de trecători aiuriți
ne-ar putea ucide vulturii
și noi nu suntem nemuritori că Prometeu.
Prea lașă să-mi doresc moartea,
prea reală să aspir la nemurire
m-am ascuns în propria formă.



sâmbătă, 16 mai 2020

Nenăscut


Bătrâna cântă marea în cuvinte nerostite,
în pântec copilul tace evlavios;
când pescărușii au uitat să mai zboare
marea a încetat să se zbată;
vântul îmbracă pinii în tăcere, 
apusul mijește doar pentru a răsări
peste eternitatea unei noi vieți.

joi, 9 aprilie 2020

Confesiunea unui preot...și nu numai (Sierra Simone)

”O carte păcătoasă”, scria undeva într-o recenzie. Este și asta una din laturile romanului, una foarte evidentă chiar, dar nu singura. Pentru mine, care am copilărit și am crescut cu povestea din ”Pasărea spin”, intriga asemănătoare dintre cele două m-a atras de când am comandat cartea. Scrisă probabil pentru o altă generație, în timpuri în care trandafirii presați în Biblie nu mai au farmec, iar flirtul discret dintre omul bisericii, Ralph, și Meggie (pentru cine nu își amintește, google it-Pasărea Spin) povestit pe sute de pagini, se transformă în doar două întâlniri. Atât îi ia lui Tyler, preot la fel de catolic ca și Ralph, să își încalce jurământul. După care, pe parcursul unui volum întreg, îl tot încalcă, umbrit de niște vagi mustrări de conștiință. Bottom line, scriitura nu e rea, citită în varianta originală, probabil, chiar bunicică. Simț al umorului, înjurături, erotism, una peste alta, o lectură cel puțin aparte. Dar...ce m-a dezamăgit profund au fost finalurile celor două volume. Literatura (sau viața?) ne-a învățat ceva despre alegerile grele pe care le au de făcut personajele, între loialitate (față de Dumenezeu, față de familie, față de patrie) și iubire, anume că întotdeauna alegerea vine cu un preț. Nu se termină bine. Never. Ralph a condamnat-o pe femeia iubită la singurătate, a avut un copil de care a aflat abia după ce a murit și în finalul cărții a murit dându-și seama ce alegere nașpa a făcut. Anna Karenina a sfârșit sub un tren, Madame Bovary otrăvită, Henry din ”Adio, arme” nu are parte de un final mai fericit. Cu riscul de spoiler, realitatea este că, ambele volume (”Confesiunea unui preot” și ”Slujba de la miezul nopții”) se termină în manieră americană, erotismul fiind și de data asta singur care dă un oarecare farmec deznodământului.
Enjoy!

Cărțile le găsiți aici:
https://bookzone.ro/produs/pachet-confesiunea-unui-preot-vol-1-2/?gclid=EAIaIQobChMIrJvm-IDc6AIVA6WaCh38DQcTEAYYAiABEgKsGvD_BwE

Mai jos vă las povestea dintre Ralph și Meggie (pentru nostalgici:))




joi, 2 aprilie 2020

Când Dumnezeu tace...

” Hyperion, ce din genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume/ Nu cere semne și minuni/ Care n-au chip și nume”

Pentru el lucrurile au fost simple. A ajuns până la Creator, i-a cerut ce vroia și a fost refuzat. Cu un motiv întemeiat s-ar putea spune, Boss-ul știa de Cătălina care era pe sub pomi cu... Cătălin (a se vedea ”Luceafărul”).
Dar ce se întâmplă când Creatorul nu răspunde? Există oare momente când Dumnnezeu tace? 
Tyler, personaj dintr-o altă poveste (cartea ”Confesiunile unui preot”), o poveste păcătoasă, despre care voi scrie curând, crede că uneori Dumnezeu nu îî răspunde, deși în alte dăți îi trimite mesaje. Cineva drag m-a rugat de curând să mă rog, pentru că pe mine Dumnezeu mă ascultă. Remarca m-a cutremurat, până la întrebarea, oare poți avea o relație intimă și personală cu Divinitatea? Să te rogi, de undeva de dincolo de suflet, cu tot ceea ce ești azi și ai fost ieri, să te rogi pentru un semn, pentru un răspuns...și răspunsul să vină ca o cutie cifrată, ca și cum Dumnezeu însuși ar tăcea deși ți-a spus prea mult. Nu, Dumnezeu nu tace, doar a obosit să ne tot vorbească și noi să nu ascultăm.