Confesiunea unui preot...și nu numai (Sierra Simone)

”O carte păcătoasă”, scria undeva într-o recenzie. Este și asta una din laturile romanului, una foarte evidentă chiar, dar nu singura. Pentru mine, care am copilărit și am crescut cu povestea din ”Pasărea spin”, intriga asemănătoare dintre cele două m-a atras de când am comandat cartea. Scrisă probabil pentru o altă generație, în timpuri în care trandafirii presați în Biblie nu mai au farmec, iar flirtul discret dintre omul bisericii, Ralph, și Meggie (pentru cine nu își amintește, google it-Pasărea Spin) povestit pe sute de pagini, se transformă în doar două întâlniri. Atât îi ia lui Tyler, preot la fel de catolic ca și Ralph, să își încalce jurământul. După care, pe parcursul unui volum întreg, îl tot încalcă, umbrit de niște vagi mustrări de conștiință. Bottom line, scriitura nu e rea, citită în varianta originală, probabil, chiar bunicică. Simț al umorului, înjurături, erotism, una peste alta, o lectură cel puțin aparte. Dar...ce m-a dezamăgit profund au fost finalurile celor două volume. Literatura (sau viața?) ne-a învățat ceva despre alegerile grele pe care le au de făcut personajele, între loialitate (față de Dumenezeu, față de familie, față de patrie) și iubire, anume că întotdeauna alegerea vine cu un preț. Nu se termină bine. Never. Ralph a condamnat-o pe femeia iubită la singurătate, a avut un copil de care a aflat abia după ce a murit și în finalul cărții a murit dându-și seama ce alegere nașpa a făcut. Anna Karenina a sfârșit sub un tren, Madame Bovary otrăvită, Henry din ”Adio, arme” nu are parte de un final mai fericit. Cu riscul de spoiler, realitatea este că, ambele volume (”Confesiunea unui preot” și ”Slujba de la miezul nopții”) se termină în manieră americană, erotismul fiind și de data asta singur care dă un oarecare farmec deznodământului.
Enjoy!

Cărțile le găsiți aici:
https://bookzone.ro/produs/pachet-confesiunea-unui-preot-vol-1-2/?gclid=EAIaIQobChMIrJvm-IDc6AIVA6WaCh38DQcTEAYYAiABEgKsGvD_BwE

Mai jos vă las povestea dintre Ralph și Meggie (pentru nostalgici:))

Când Dumnezeu tace...

” Hyperion, ce din genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume/ Nu cere semne și minuni/ Care n-au chip și nume”

Pentru el lucrurile au fost simple. A ajuns până la Creator, i-a cerut ce vroia și a fost refuzat. Cu un motiv întemeiat s-ar putea spune, Boss-ul știa de Cătălina care era pe sub pomi cu... Cătălin (a se vedea ”Luceafărul”).
Dar ce se întâmplă când Creatorul nu răspunde? Există oare momente când Dumnnezeu tace? 
Tyler, personaj dintr-o altă poveste (cartea ”Confesiunile unui preot”), o poveste păcătoasă, despre care voi scrie curând, crede că uneori Dumnezeu nu îî răspunde, deși în alte dăți îi trimite mesaje. Cineva drag m-a rugat de curând să mă rog, pentru că pe mine Dumnezeu mă ascultă. Remarca m-a cutremurat, până la întrebarea, oare poți avea o relație intimă și personală cu Divinitatea? Să te rogi, de undeva de dincolo de suflet, cu tot ceea ce ești azi și ai fost ieri, să te rogi pentru un semn, pentru un răspuns...și răspunsul să vină ca o cutie cifrată, ca și cum Dumnezeu însuși ar tăcea deși ți-a spus prea mult. Nu, Dumnezeu nu tace, doar a obosit să ne tot vorbească și noi să nu ascultăm.

Nu-mi cere să tac

M-am născut țipând
am pășit în lume râzând
am plâns cu suspine de copil nou-născut
ce pierde adăpostul pântecului călduros.
am spus tot sau prea puțin,
am șoptit cuvinte și le-am îngropat în fraze.
Un dicționar mi-a fost viața
sau măcar zece cuvinte?
Nu-mi cere să tac.

Din volumul ”Nu-mi cere să tac” :)

Funeralii

Ceva a murit si nimic nu se naste
am in maini doar cenusa unui sentiment invechit
s-a inchis o usa mare de fier si noi am rasucit cheia
A murit orasul. Sta sub ochii mei si nu mai misca.
Au murit oamenii. Nu-i mai vad frumosi ca altadata
alergand goi pe strazi.
Ah, de ce ochii mei mai traiesc inca sa vada toate astea?
Ma dor globii si-i simt arzand,
i-am stors pana la ultima picatura
dar degeaba. Mai sunt acolo lacrimi
ce au format mormantul in care ma tarasti.

Din volumul "Nu-mi cere sa tac"