Dialog cu marea
Eşti tristă?Credeam că…
Nu! Asta e fericirea mea intransigentă
de Madonă obtuză care nu ştie
ce înseamnă lumescul pe tronul ei;
te privesc în tălpile mele -
pinteni în inima ta,
urlii, ţipi, arunci cu cenuşă albă
mă vrei la pământ - totuşi
mă îmbrăţişezi ca pe vara cea bună
venită la ţară dintr-un colţ de oraş.
Te vreau! Am orbit mulţime ca tine
am ucis mai repede decât îţi intră-n ureche
zgomot de păsări când se lasă răcoarea.
Însă tu! Tu cu privirea mă sfârteci în şapte
mi-ai mâncat scoicile, copii de pripas;
Te visez în genunchi, cerându-mi iertare,
cu sare pe buze şi o meduză în păr,
te aştept şi la anul cu hâtru surâs.
Eşti oglinda mea Mareo!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu